Coronavirus este o prefigurare a viitorului nostru în era schimbărilor climatice

Sursa: nymag.com

Text scris de David Wallace-Wells

COVID-19 nu este o pandemie legată de schimbările climatice – din ce știm până acum, nimic din apariția și răspândirea coronavirusului nu poartă amprenta recognoscibilă a încălzirii globale. Dar dacă boala și inabilitatea noastră totală de a-i face față te îngrozesc atunci când te gândești la viitorul nostru de după schimbările climatice, așa ar și trebui, nu doar ca un „exercițiu de evacuare la incendiu” în eventualitatea schimbărilor climatice în general, ci ca o prefigurare a tuturor bolilor care vor fi generate de încălzire în decadele care vor veni. Virusul este un vestitor terifiant al viitoarelor pandemii care vor apărea dacă schimbările climatice vor continua să destabilizeze atât de profund lumea naturală: amestecând ecosisteme, distrugând habitate, reorganizând viața speciilor sălbatice și rescriind regulile care au guvernat viața pe această planetă de-a lungul întregii istorii a umanității.

Printre numeroasele lecții tulburătoare care le sunt comune celor două crize este aceasta: Natura e puternică, de temut și nu am învins-o, ci trăim înăuntrul ei: ne supunem puterii ei capricioase, oriunde am locui și oricât de protejați ne-am simți în mod normal. În timp ce coronavirusul a paralizat emisfera nordică, 192 de miliarde de lăcuste, posibil de 8.000 de ori mai multe decât de obicei, roiesc în Estul Africii, formând nori mari cât orașe întregi, din cauza ciclurilor meteo date peste cap de schimbările climatice. Un nor mic poate distruge, într-o singură zi, rezervele de mâncare necesare pentru 35.000 de oameni. Iar acești nori de lăcuste călătoresc acum în fâșii lungi de 40 de kilometri, punând în pericol alimentele necesare pentru zeci de milioane de oameni. În SUA, se pare că vom sta acasă până când începe sezonul uraganelor. „Am trăit într-o bulă, o bulă a confortului fals și a negării”, cum a spus George Monbiot recent, în The Guardian. „Trăind în spatele ecranelor și deplasându-ne între capsule – case, mașini, birouri, centre comerciale -, ne-am convins că pericolul a bătut în retragere, că am atins punctul pe care îl urmăresc toate civilizațiile: izolarea de catastrofele naturale.”

Am crezut, până acum câteva săptămâni, că virusul COVID-19 e una dintre aceste catastrofe la care suntem, mai degrabă, invulnerabili. În viitor, va trebui să luăm în calcul și boli pe care credeam că le-am învins, de vreme ce, în afară de faptul că va aduce pandemii noi, încălzirea globală va resuscita epidemii din trecut. În gheața din zona arctică se află acum blocate boli care nu au circulat prin aer de milioane de ani – în unele cazuri, n-au mai circulat de dinainte de vremea în care ar fi putut exista oameni care să le întâlnească. Asta înseamnă că sistemele noastre imunitare nu vor ști cum să se lupte atunci când bolile preistorice vor ieși la suprafață de sub gheață. În laboratoare, au fost deja reanimați mai mulți microbi: o bacterie „extremofilă” de acum 32.000 de ani a fost readusă la viață în 2005, la fel s-a întâmplat și în 2007 cu un microb de acum 8 milioane de ani și cu unul de acum 3,5 milioane de ani, pe care un om de știință din Rusia și l-a injectat singur, doar ca să vadă ce se va întâmpla (a supraviețuit). În 2018, oamenii de știință au resuscitat ceva puțin mai mare – un vierme care fusese înghețat în permafrost în ultimii 42.000 de ani.

Zona arctică depozitează și boli înfricoșătoare de dată mai recentă. În Alaska, cercetătorii au descoperit rămășițe ale gripei din 1918, care a infectat 500 de milioane de oameni și a omorât 50 de milioane dintre ei – aproximativ 3% din populația lumii, iar în acea perioadă muriseră mai mulți și în Primul Război Mondial, pentru care pandemia a fost un fel de încununare înfiorătoare. Oamenii de știință estimează că virusul variolei e prins în gheața siberiană, printre multe alte boli care au trecut în legendă – ca o scurtă istorie a îmbolnăvirilor devastatoare, lăsate în soarele arctic, ca o salată cu ou. Multe dintre aceste organisme înghețate nu vor supraviețui realmente dezghețului – cele care au fost readuse la viață au fost resuscitate de obicei în condiții stricte de laborator. Dar în 2016, un băiat a fost omorât și alți 20 au fost infectați cu antrax, eliberat atunci când permafrostul care se topea a dat la iveală carcasa unui ren ucis de această bacterie cu 75 de ani înainte. Peste 2.000 de reni au murit până în prezent din această cauză.

Ceea ce îi preocupă pe epidemiologi mai mult decât bolile din vechime sunt pericolele existente, relocate, restructurate sau care pot evolua din cauza încălzirii. Primul efect este geografic. Înainte de începutul epocii moderne, provincialismul uman era o pavăză împotriva pandemiilor – un microb putea să șteargă un orășel de pe hartă, uneori un regat, sau chiar să devasteze un continent în cazurile extreme – dar, de cele mai multe ori, nu putea să călătorească mult mai departe decât victimele sale, ceea ce înseamnă că nu ajungea deloc prea departe. Ciuma Neagră a omorât 60% din populația Europei, dar să luăm în calcul, pentru o analiză contrafactuală înspăimântătoare, cât de mare ar fi fost impactul ei într-o lume cu adevărat globalizată.

Astăzi, chiar și în condițiile globalizării și amestecării populațiilor, ecosistemele noastre sunt mai degrabă stabile, iar acest lucru joacă rolul unei limite suplimentare – știm unde se pot răspândi anumiți microbi și știm care sunt mediile în care nu se pot răspândi. (Acesta e motivul pentru care cei care se aventurează să facă turism în anumite zone trebuie să facă o mulțime de vaccinuri noi și să ia medicație profilactică, în vreme ce locuitorii din New York care călătoresc la Londra nu au această grijă.)

Dar încălzirea globală va da peste cap acele ecosisteme, adică va ajuta boala să încalce acele limite cu aceeași siguranță cu care a făcut-o Cortés. Amprenta fiecărei boli purtate de țânțari e în prezent circumscrisă unei arii, dar acele granițe dispar rapid pe măsură ce se extind tropicele – viteza curentă este de 30 de mile în zece ani. În Brazilia, generații de-a rândul, febra galbenă a rămas în Bazinul Amazonului, unde prosperau țânțarii Haemagogus și Sabethes, boala devenind, astfel, un motiv de îngrijorare pentru cei care trăiau, lucrau sau călătoreau adânc în junglă – dar numai pentru ei. În 2016, boala a părăsit Amazonul pe măsură ce tot mai mulți țânțari se răspândeau din pădurile tropicale. În 2017, ajunsese deja în zone din apropierea megalopolisurilor São Paulo și Rio de Janeiro – unde peste 30 de milioane de oameni, dintre care mulți locuiesc în ghetouri improvizate, stau față în față cu o boală care ucide între 3 și 8% dintre cei infectați.

Febra galbenă este doar una dintre epidemiile care vor fi aduse de țânțari, în migrația lor, tot mai departe, într-o lume care se încălzește – astfel apare globalizarea bolilor pandemice. Doar malaria omoară anual un milion de oameni și infectează mult mai mulți, dar nu-ți faci prea multe griji în legătură cu ea dacă trăiești în Maine sau în Franța. Pe măsură ce tropicele avansează spre nord și țânțarii migrează împreună cu ele, vei începe să-ți faci. Pe parcursul următorului secol, o parte tot mai mare din populația lumii va trăi la umbra unor boli ca aceasta. Nici Zika nu te-a îngrijorat până acum câțiva ani.

Se întâmplă ca Zika să fie un model bun pentru un al doilea efect care ne îngrijorează – mutația bolii. Un motiv pentru care nu ai auzit de Zika până de curând este că fusese captivă în Uganda și în Asia de Sud-Est. Un alt motiv este că nu părea, până de curând, să cauzeze deficiențe din naștere. Oamenii de știință încă nu înțeleg în totalitate ce s-a întâmplat sau ce le-a scăpat, nici acum, la mai mulți ani după ce planeta a fost cuprinsă de panică în legătură cu microcefalia. E posibil ca boala să se fi schimbat atunci când a ajuns pe continentul american, ca rezultat al unei mutații genetice sau ca răspuns adaptativ la un mediu nou, sau e posibil ca boala să producă efecte prenatale dezastruoase doar în prezența altei boli, poate una mai puțin obișnuită în Africa, sau poate că ceva anume din mediul sau din istoria imunologică ale Ugandei îi protejează acolo pe mame și pe feți.

Dar sunt și lucruri de care suntem siguri când vine vorba de modul în care clima influențează bolile. Malaria, de exemplu, se dezvoltă în regiunile mai calde, un motiv pentru care Banca Mondială estimează că, până în 2030, 3,6 miliarde de oameni vor trebui să o ia în calcul – 100 de milioane ca rezultat direct al schimbărilor climatice.

Previziunile de acest gen depind nu doar de modele climatice, ci și de o înțelegere complexă a organismului pe care îl analizăm. Sau, mai bine zis, a organismelor. Transmiterea malariei implică și boala, și țânțarul; boala Lyme, și boala, și căpușa – încă o creatură amenințătoare din punct de vedere epidemiologic, al cărei univers se extinde rapid, din cauza încălzirii globale. Conform documentării făcute de Mary Beth Pfeiffer, numărul cazurilor de boală Lyme a crescut fulminant în Japonia, Turcia și Coreea de Sud, țară în care boala era efectiv inexistentă până în 2010 – zero cazuri – și unde acum ajunge în fiecare an la alte sute de coreeni. În Olanda, 54% din terenurile țării sunt infestate. În Europa, volumul de cazuri de Lyme e acum de trei ori mai ridicat decât nivelul standard. În SUA, sunt în jur de 300.000 de infecții noi în fiecare an – și, de vreme ce mulți dintre cei care sunt tratați pentru boala Lyme continuă să aibă simptome pentru mai mulți ani, cazurile se pot acumula. Per total, numărul cazurilor de boală cauzată de țânțari, căpușe și purici s-a triplat în SUA doar în ultimii 13 ani – multe districte din toată țara s-au confruntat pentru prima dată cu căpușele. Dar efectele epidemiei se văd, poate, mai clar la animale decât la oameni: în Minnesota, în prima decadă a secolului curent, căpușele de iarnă au reușit să reducă populația de elani cu 58%, iar unii experți de mediu cred că specia ar putea fi eradicată complet din acest stat în următorii ani.

În New England, pe elanii tineri au fost găsite 90.000 de căpușe umflate, care adesea omoară puii de elan nu prin boala Lyme, ci pur și simplu prin anemie, efectul unui astfel de număr de insecte care sug fiecare câțiva mililitri de sânge. Cei care supraviețuiesc sunt departe de a fi robuști, mulți dintre ei scărpinându-și necontenit pielea până când își îndepărtează complet părul, ajungând să aibă o piele gri înfricoșătoare, care le-a câștigat numele de „elani fantomă”.

Lyme este încă, în termeni relativi, o boală tânără, una pe care nu o înțelegem foarte bine. Îi atribuim un set de simptome foarte misterioase și incoerente, de la dureri articulare și oboseală la pierderi de memorie și paralizie facială, aproape ca o explicație bună la toate, pentru suferințe pe care nu le putem stabili cu precizie la pacienții despre care știm că au fost pișcați de o insectă purtătoare de microb. Cu toate acestea, cunoaștem căpușele așa cum cunoaștem și malaria – nu sunt mulți paraziți pe care să-i înțelegem mai bine. Dar sunt multe, multe milioane de paraziți pe care îi înțelegem mai puțin, ceea ce înseamnă că impresia noastră despre cum îi vor redirecționa sau remodela schimbările climatice e învăluită într-o ignoranță rău prevestitoare. În plus, mai sunt și epidemiile cu care schimbările climatice ne vor face să ne confruntăm pentru prima dată – un nou univers de boli în legătură cu care oamenii nici nu s-au gândit vreodată să se îngrijoreze.

„Un nou univers” nu este o hiperbolă. Oamenii de știință estimează că planeta ar putea adăposti peste un milion de viruși care nu au fost descoperiți încă – mulți dintre ei, ca și COVID-19, deocamdată „în carantină” la anumite specii susceptibile, dar care ar putea evolua sau „sări” la oameni, fie ca rezultat al schimbării condițiilor climatice, fie pentru că amestecarea ecosistemelor native și a habitatelor aduce specia gazdă în contact cu oamenii într-un mod mai direct decât s-a întâmplat vreodată. Cu cât pavăm și despădurim mai mult lumea naturală, deranjând ecosisteme stabile și aducând în lumea oamenilor acele organisme care trăiau fericite înăuntrul lor, cu atât mai multe boli și pandemii vom produce. Asta înseamnă să trăiești complet în afara intervalului de condiții climatice care delimitează toată istoria umană – tot ce am considerat stabil în ce privește relația noastră cu planeta devine haotic. Acel haos ne va pune față în față, iar și iar, cu boli necunoscute. 

Cu bacteriile e și mai complicat, de aceea, probabil, știm de și mai puține dintre ele. Cele care ne sperie mai tare sunt cele care locuiesc în interiorul nostru, deocamdată în pace. Peste 99% dintre bacteriile din corpul uman îi sunt necunoscute științei în prezent, ceea ce înseamnă că funcționăm într-o ignoranță aproape totală privind efectele pe care schimbările climatice le-ar putea avea asupra microbilor din intestin, de exemplu – privind câte dintre bacteriile pe care oamenii moderni au ajuns să se bazeze, ca și cum ar fi niște muncitori nevăzuți într-o fabrică, pentru procese de la digestia hranei la modularea anxietății, ar putea fi restructurate, reduse sau ucise cu totul de câteva grade în plus de căldură. 

Într-o măsură enormă, desigur, bacteriile și virușii care locuiesc în interiorul nostru nu sunt amenințători pentru oameni – nu în prezent. Putem presupune că o diferență de un grad sau două în temperatura globală nu va schimba dramatic comportamentul majorității lor – a marii majorități, a covârșitoarei majorități. Dar gândiți-vă la cazul speciei saiga, antilopa adorabilă care seamănă cu un pitic, care trăiește în Asia Centrală. În mai 2015, aproape două treimi din populația globală a acestei specii a murit în cursul a doar câteva zile – toate antilopele saiga dintr-un areal cât suprafața statului Florida. Pământul era presărat cu sute de mii de cadavre de saiga, fără să existe măcar un singur supraviețuitor. Un eveniment de acest tip de numește „megadeath”. Acesta a fost atât de surprinzător și de cinematografic încât a dat naștere imediat la o suită întreagă de teorii ale conspirației: extratereștri, radiații, combustibil eliminat de o rachetă. Dar cercetătorii care au scormonit câmpurile ucigașe nu au găsit toxine  – nici în animalele însele, nici în sol, nici în plantele locale. Vinovata, a reieșit, a fost o banală bacterie, Pasteurella multocida, care trăise multe generații în amigdalele antilopei saiga, fără să-și amenințe în vreun fel gazda. Dintr-odată, a proliferat, a ajuns în sânge și, de acolo, în ficatul, rinichii și splina animalului. De ce? „Locurile în care au murit antilopele saiga în mai 2015 erau extrem de calde și umede”, a scris Ed Young în The Atlantic.

„De fapt, nivelurile de umiditate erau cele mai ridicate care au fost vreodată înregistrate în regiune de când a început evidența, în 1948. Același model a fost observat și în două dispariții anterioare mult mai mici, din 1981 și 1988. Atunci când temperatura e foarte ridicată și aerul foarte umed, antilopele saiga mor. Clima e trăgaciul, Pasteurella e glonțul.”

Ed Young

Asta nu înseamnă că înțelegem în prezent cum anume a făcut umiditatea o armă din Pasteurella sau câte dintre celelalte bacterii care trăiesc în interiorul unor mamifere ca noi – cele 1% pe care le-am identificat, sau poate, mai îngrijorător, cele 99% pe care le găzduim fără nicio cunoaștere sau înțelegere – ar putea fi activate de climă, transformându-se din microbi simbiotici cu care am trăit, în unele cazuri, milioane de ani în contaminări care se află deja în noi. Rămâne un mister. Dar ignoranța nu oferă alinare. Probabil că schimbările climatice ni le vor face cunoscute pe unele dintre ele.

Acest eseu a fost adaptat după cartea The Uninhabitable Earth: Life After Warming, publicată în 2019 la editura Tim Duggan Books; ediția de buzunar a apărut la începutul lunii.

Acest articol a fost tradus de Simina Diaconu. Sursa: nymag.com – articolul original a fost publicat pe 8.04.2020.