Sursa: Forbes.com
Text scris de: Nives Dolsak și Aseem Prakash (colaboratori Green Tech) și Nicolas Wittstock
Schimbările climatice și pandemia de coronavirus sunt probleme la nivel global. Problemele climatice încurajau cooperarea globală (deși SUA s-a retras din Acordul de la Paris), în timp ce situația cauzată de coronavirus pare să creeze mai degrabă o relație între țări bazată pe „noi” versus „ei”. Ar putea oare naționalismul provocat de coronavirus să submineze în viitor cooperarea globală?
Poate vă întrebați de ce se discută atât despre cooperarea globală. Guvernele țărilor nu își fac treaba? În ultimii ani, multe țări au fugit de globalizare. Oare nu este aceasta lecția pe care o învățăm din Brexit, din faptul că Donald Trump a câștigat alegerile și a ajutat la ascensiunea ideologiei „America pe primul loc”, dar și din impresionanta performanță electorală a partidelor populiste din Europa? Chiar și Bernie Sanders este sceptic în ceea ce privește acordurile comerciale, care reprezintă cooperarea globală în domeniul comerțului.
Dacă țările nu aveau o conexiune globală, abordarea „pe cont propriu” ar fi putut funcționa. Dar, vai, lumea este conectată prin circulația transfrontalieră a produselor, a capitalului, a ideilor, a oamenilor și, inevitabil, a poluanților și a microbilor.
Circulația transfrontalieră schimbă jocurile guvernării. Țările recunosc că unele dintre aceste schimburi continue aduc prosperitate și reduc daunele. Dar dacă nu e bine gestionată, această circulație poate aduce suferință și poate crea dezbinări în interiorul națiunilor. Dilema cu care guvernele se confruntă este că, deși își doresc să păstreze controlul asupra propriilor frontiere, nu pot gestiona fluxurile internaționale unilateral, cel puțin nu pentru perioade lungi de timp. Dacă o țară alege ca model de funcționare practicile din Coreea de Nord de evitare a conexiunilor internaționale, ea poate să sufere sancțiuni economice și politice.
Pentru a gestiona această circulație, țările instituie regimuri și organizații internaționale pline cu experți. Aceste regimuri creează reguli, conturează cele mai bune practici, împărtășesc resurse și pun la dispoziție mecanismele necesare pentru a se asigura că țările își respectă angajamentele. Dar crearea unui regim nu este ușoară din cauza puterii, invidiei și neîncrederii dintre țări. Până la urmă, de ce ar renunța o țară la autonomia sa în crearea legilor și ar preda puterea în mâinile unui actor internațional? Aici prezența unei țări puternice – un hegemon – ar putea fi utilă. Până la urmă, e nevoie de cineva care să mâne turma de pisici – prin mită, intimidare sau pur și simplu exercitând autoritate morală.
Cooperarea globală în ceea ce privește problema climei a fost susținută de conducerea Uniunii Europene (UE) și, din ce în ce mai mult, de China. În mod contrastant, nicio țară sau organizație nu pare că s-a evidențiat ca lider mondial în domeniul sănătății publice. Mai mult, există discordanțe între marile puteri, precum SUA și China. Ba chiar mai rău, în timp ce marile organizații internaționale ce militează pentru problemele climatice au reputația unor organizații independente ce dispun de competențe tehnice (Grupul Interguvernamental de Experți în Evoluția Climei – International Panel on Climate Change, IPCC, obținând chiar Premiul Nobel pentru Pace în 2007), Organizația Mondială a Sănătății (OMS), principala organizație din domeniul sănătății publice, se confruntă cu o criză de credibilitate.
Geopolitica coronavirus: ascensiunea lui „«noi» versus «ei»”
Schimbările climatice sunt o problemă cauzată de suprautilizarea unei resurse globale: atmosfera. Deoarece țările nu pot rezolva unilateral problema climatică, este necesară cooperarea internațională. În 1992, cooperarea climatică a început prin formarea Convenției-cadru a ONU privind schimbările climatice (United Nations Framework Convention on Climate Change – UNFCCC). Odată cu Protocolul de la Kyoto din 1998, a fost oficializată cooperarea climatică globală. În fiecare an, liderii naționali se întâlnesc în cadrul Conferinței Părților (Conference of Parties – COP). În cadrul IPCC, oamenii de știință lucrează împreună ca o echipă internațională.
Pandemia cauzată de coronavirus afectează toate țările. A întrerupt lanțurile de aprovizionare la nivel mondial. Distanțarea socială a cauzat o recesiune economică la nivel mondial. Spre deosebire de schimbările climatice, globalitatea coronavirusului nu a încurajat cooperarea globală. În schimb, a dus la nenumărate dezbinări cauzate de ascensiunea lui „«noi» versus «ei»”.
În primul rând, țările și-au închis frontierele în fața străinilor, chiar înainte de a lua decizia de a închide orașele și de a instaura autoizolarea. SUA a interzis unilateral călătoriile din 26 de țări din Uniunea Europeană, incluzând ulterior și Marea Britanie și Irlanda.
În al doilea rând, coronavirusul a dat startul unor jocuri ale vinovăției în care țările aruncau vina de la una la cealaltă. SUA acuză China, în timp ce China îi învinovățește pe soldații americani care au vizitat regiunea Wuhan în octombrie 2019. Pentru SUA, răspândirea piețelor nereglementate de animale vii din China a permis virusului să se transfere de la lilieci la om. În plus, SUA susține că în China gravitatea problemei a fost mult subraportată și că datele pe care ei le aveau nu au fost împărtășite la timp cu comunitatea globală. Acest discurs împotriva Chinei a dus la atacuri pe motiv rasial asupra asiaticilor în SUA, Marea Britanie și Australia.
În timp ce aceste arătări cu degetul au loc și în problemele legate de schimbările climatice, în special între „poluatorii cu vechime” și „poluatorii abia ieșiți la iveală”, țările au găsit modalități de a aborda aceste probleme. De exemplu, UNFCCC a adoptat principiul „responsabilitate comună, dar diferențiată”. Acest lucru pune o mai mare responsabilitate pentru atenuarea problemelor climei pe umerii poluatorilor „vechi”.
În al treilea rând, coronavirusul încurajează țările să întrerupă cooperarea comercială. Mai multe guverne, 69 la număr, conform unui studiu realizat de Universitatea din St. Gallen, au blocat exportul de stocuri medicale, refuzând licențele de export. SUA a solicitat 3M Corporation să trimită măștile de tip N95 numai pe teritoriul țării, chiar dacă sunt produse peste graniță. Inițial India a interzis (acum revenind asupra deciziei) exportul a 26 de produse farmaceutice, inclusiv Hidroxiclorochina – care este intens utilizat ca un posibil remediu pentru coronavirus.
Ba chiar mai rău, restricțiile la export sunt însoțite acum și de politici de achiziții interne. Așa cum au procedat cu industria oțelului, Statele Unite vor să readucă industria farmaceutică în țară. Ca să înțelegem mai bine acest fenomen, Statele Unite au un nivel uriaș de dependență față de China în ceea ce privește produsele farmaceutice: 97% dintre antibioticele din SUA provin din China. Președintele Trump dorește ca guvernul Statelor Unite să cumpere echipamente medicale și medicamente numai de la producătorii americani aflați pe teritoriul SUA.
Este interesant cum dependența de import nu a încurajat politica „America pe primul loc” și în ceea ce privește problemele climatice. Statele Unite importă cea mai mare parte a panourilor solare și a turbinelor eoliene. Se bazează complet pe China pentru importurile de metale denumite „metale rare”, atât de esențiale pentru mașinile electrice.
În al patrulea rând, coronavirusul instigă la un război de cercetare și dezvoltare între țări. Administrația Trump a încercat să cumpere o companie germană de biotehnologie, CureVac. Se presupune că aceste demersuri ar fi fost făcute numai pentru a acapara piața unui potențial vaccin. În cele din urmă, compania a refuzat oferta. În ziarele germane și pe rețelele sociale, acest incident a fost aspru judecat și întâmpinat cu proteste zgomotoase pline de mândrie națională.
În al cincilea rând, spre deosebire de politica climatică, coronavirusul a încordat relația dintre țările UE. Problema ajutorul financiar, Coronabonds, i-a asmuțit pe „cei patru zgârciți” (Austria, Germania, Țările de Jos și Finlanda) împotriva țărilor mai puțin zgârcite din Sud. Acest lucru l-a îngrijorat atât de tare pe președintele Franței, Emmanuel Macron, încât a emis o declarație publică: „Dacă nu suntem solidari, Italia, Spania sau alții le-ar putea spune partenerilor lor europeni: Unde ați fost când eram în prima linie? Eu nu îmi doresc această Europă egoistă și separată.”
Însă, deocamdată, criza s-a atenuat datorită faptului că miniștrii finanțelor din UE au convenit asupra unui plan de investiție de 590 de miliarde de dolari pentru a sprijini cheltuielile sistemelor medicale asociate cu COVID-19. Dar politica UE rămâne foarte orientată spre interior și Uniunea nu arată nicio înclinație în a prelua responsabilitatea globală pe acest subiect.
În al șaselea rând, cooperarea internațională este ajutată atunci când organismele internaționale joacă un rol de conducere. Spre deosebire de IPCC, care este sursa de informații științifice și politice la nivel mondial privind schimbările climatice, OMS se chinuie să rămână relevant în criza provocată de COVID-19. Nici măcar studiile globale în ceea ce privește testele efectuate medicamentelor folosite pentru tratarea bolii provocate de coronavirus prin proiectul OMS de Solidaritate nu atrag suficient de mult atenția.
Cel mai probabil, lăudând răspunsul Chinei în fața virusului, chiar și atunci când China părea să reducă la tăcere avertizorii de integritate și chiar oferea numere imprecise ale cazurilor de coronavirus, OMS și-a subminat autoritatea. Taro Aso, viceprim-ministrul Japoniei, a sugerat că Organizația Mondială a Sănătății ar trebui să fie redenumită „Organizația pentru Sănătate din China”.
Alte organizații ONU nu par să fie pregătite să preia sarcina de a conduce situația cauzată de coronavirus. În trecut, secretari generali ai ONU, precum Dag Hammarskjöld, au jucat un rol important în soluționarea crizelor majore. Însă actualului secretar general, António Guterres, îi lipsește acel tip de putere politică. Chiar și Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite pare aproape dispărut din peisaj, deși coronavirusul are implicații grave și asupra securității globale.
Viitorul ne așteaptă: mai multă cooperare globală, sau mai puțină?
Oare mentalitatea „pe cont propriu” promovată de coronavirus va submina cooperarea globală în alte domenii problematice? De exemplu, neîncrederea în modul în care China se ocupă de pandemie ar putea să-i submineze proaspăta conducere (post-Acordul de la Paris) în ceea ce privește schimbările climatice? Sau, dacă focusul politicii globale va trece la pandemie și la redresare economică, cooperarea climatică ar putea avea de suferit?
Aceasta este o problemă care ar putea rămâne accentuată, dacă va beneficia de sprijin din partea instituțiilor și grupurilor de interes puternice. Întrucât cooperarea climatică are propria istorie politică și instituțională, va rămâne probabil izolată de politica din jurul coronavirusului. UE, care s-a ivit precum o ancoră în această situație, rămâne ferm angajată în problemele climatice. Chiar și China, care concurează cu UE pentru conducerea la nivel global, va continua cel mai probabil pe traiectoria sa de decarbonizare.
Însă Corona-naționalismul ar putea afecta alte domenii problematice unde cooperarea globală nu este la fel de bine ancorată. Motivul este că SUA ar putea avea suficiente imbolduri pentru a începe un nou Război Rece, cu un focus anti-China agresiv. Să ne uităm la cazul telecomunicațiilor. Administrația Trump vrea să revoce licența China Telecom Americas. Comisia Federală de Comunicații deja a interzis funcționarea China Mobile în SUA, iar Departamentul de Comerț a boicotat Huawei Technologies. O creștere a războiului comercial SUA-China nu prevestește nimic bun pentru cooperarea internațională, indiferent de problemă.
Există vreun drum înainte? Este posibil ca după alegerile din noiembrie 2020, SUA să își reia relațiile cu lumea întreagă. Dar nu ar trebui să depindem doar de acest eveniment politic; o soluție instituțională mai durabilă este necesară.
Cooperarea internațională supraviețuiește atunci când există instituționalizare „profundă”. Pentru sănătatea publică, acest lucru necesită ca organizația internațională centrală, OMS, să se asigure că pare să fie un organism independent.
Cooperarea din domeniul sănătății publice ar putea fi ușurată dacă ar exista un forum unde liderii naționali să se poată întâlni în mod frecvent. Conferințele anuale ale Părților pentru a aborda problemele climatice joacă un rol important în cooperarea climatică. Un alt exemplu este reuniunea anuală a FMI și a Guvernanților Băncii Mondiale, unde participă bancherii centrali și miniștrii de Finanțe, ceea ce permite un dialog la nivel înalt pe probleme economice, ce are loc în mod regulat. Dacă se consolidează cooperarea globală în materie de pandemii, este posibil să fie nevoie de o platformă pentru a facilita o întâlnire anuală a șefilor de state sau cel puțin a miniștrilor Sănătății. OMS probabil că are legitimitate redusă pentru organizarea acestui eveniment. Poate că Fundația Gates și Wellcome Trust ar putea organiza împreună un Forum Mondial al Sănătății, asemănător cu Forumul Economic Mondial din Davos, pentru a crea o platformă în acest scop.
Acest articol a fost tradus de Maria Sitescu. Sursa: Forbes.com – articolul original a fost publicat pe 11.04.2020