Răspunsul la schimbările climatice, într-o lume post-pandemică

Sursa: www.mckinsey.com

Text scris de: Dickon Pinner, Matt Rogers și Hamid Samandari

Criza coronavirusului oferă lecții profunde care ne pot ajuta să răspundem la schimbările climatice – dacă punem adaptabilitatea crescută a politicilor economice și de mediu în centrul planurilor de revenire la normal.

O pandemie feroce străbate globul, amenințând vieți și stiluri de viață cu o viteză alarmantă. Pe măsură ce ratele de infectare și deces continuă să crească, deplasarea cetățenilor este restricționată, activitatea economică este redusă, guvernele recurg la măsuri extraordinare, iar oamenii și corporațiile se străduiesc să se adapteze. Într-o clipă, coronavirusul a dat peste cap bazele de funcționare ale lumii. Acum întreaga noastră atenție este îndreptată spre contracararea acestei amenințări noi și extreme și spre domolirea forței recesiunii majore care probabil îi va urma.

În mijlocul acestui dezastru, este ușor să uităm că doar acum câteva luni dezbaterea despre schimbările climatice, despre impactul socio-economic al acestora și despre reacția colectivă cu care trebuie răspuns căpăta viteză. Într-adevăr, sustenabilitatea urca pe agenda multor lideri din sectorul public și privat – înainte ca nesustenabilul să devină brusc imposibil de evitat.

Date fiind amplitudinea și magnitudinea acestei crize subite și urmele persistente pe care le va lăsa, își permite oare lumea să fie atentă la schimbările climatice și la o agendă mai largă a sustenabilității în acest moment? Convingerea noastră fermă este că pur și simplu nu ne permitem să procedăm altfel. Nu doar că schimbările climatice rămân critice pentru decada următoare, dar investițiile într-o infrastructură adaptată la schimbările de mediu și trecerea la un viitor cu mai puțini combustibili fosili poate crea numeroase locuri de muncă pe termen scurt, concomitent cu creșterea adaptabilității politicilor economice și de mediu la schimbările climatice. Iar cum dobânzile vor fi aproape zero în viitorul apropiat, acum este momentul cel mai bun pentru asemenea investiții.

Pentru a satisface aceste nevoi și a profita de aceste oportunități, credem că liderii lumii ar avea de câștigat dacă ar reflecta la trei întrebări:

Ce lecții sunt de învățat din această pandemie și de aplicat la schimbările climatice?
Ce implicații – pozitive sau negative – poate să aibă reacția noastră la pandemie pentru reacția la schimbările climatice?
Cum pot acționa companiile, guvernele și oamenii pentru a alinia reacția imediată la pandemie la imperativele sustenabilității?

Cele ce urmează reprezintă încercarea noastră de a da câteva răspunsuri inițiale celor trei întrebări, cu speranța că acestea vor inspira idei și acțiuni care să integreze răspunsul imediat la criză în prioritățile revenirii la normal.

Posibilele lecții ale actualei pandemii

Înțelegerea asemănărilor, diferențelor și legăturilor în sens larg dintre pandemii și riscul climatic reprezintă un prim pas esențial în deducerea implicațiilor practice care să stea la baza acțiunilor noastre.

Asemănări fundamentale

Pandemia și riscul climatic se aseamănă prin faptul că ambele reprezintă șocuri fizice care se transformă apoi într-un șir de efecte socio-economice. Prin contrast, șocurile financiare – fie acestea crize bancare, bule ce explodează, prăbușirea bursei, intrări în incapacitate de plată ale statelor sau devalorizări valutare – sunt provocate în principal de sentimentele umane, de obicei de teama de devalorizare sau de lipsa lichidităților. Șocurile financiare își au originea în interiorul sistemului financiar și se repară de multe ori prin refacerea încrederii. Șocurile fizice însă pot fi reparate doar prin înțelegerea și abordarea cauzelor fizice primare. Experiența noastră colectivă recentă, din sectorul public sau din sectorul privat, a fost mai degrabă definită de șocuri financiare, nu de șocuri fizice. Actuala pandemie ne oferă poate o avanpremieră a efectelor unei crize climatice adevărate, sub forma unor șocuri exogene simultane asupra cererii și ofertei, perturbării lanțurilor de aprovizionare și mecanismelor globale de transmisie și amplificare.

Pandemia și riscul climatic au și multe atribute comune. Ambele sunt sistemice, adică manifestările lor directe și efectele lor colaterale se propagă rapid într-o lume interconectată. Astfel, reducerea cererii de benzină din momentul izbucnirii noului coronavirus a devenit un factor determinant într-un război al prețurilor care a agravat apoi declinul bursei pe măsură ce pandemia creștea. Ambele sunt nestaționare, adică seriile de probabilități și distribuție a evenimentelor se modifică rapid și devin inadecvate și insuficiente pentru a prevedea viitorul. Ambele sunt neliniare, adică impactul lor socio-economic crește în mod disproporționat și chiar catastrofic odată ce sunt depășite anumite praguri (cum ar fi capacitatea spitalelor de a trata pacienții pandemiei). Ambele sunt multiplicatoare de risc, adică expun și exacerbează vulnerabilități încă netestate ale sistemelor financiare și de sănătate și ale economiei reale. Ambele sunt regresive, adică afectează în mod disproporționat populațiile și subpopulațiile cele mai vulnerabile ale lumii. În final, niciuna nu poate fi considerată o „lebădă neagră”, căci experții au avertizat în mod repetat în privința ambelor în ultimii ani (deși se poate spune că dezbaterea despre riscul climatic a fost mai răspândită). Iar criza coronavirusului pare să arate că lumea întreagă este la fel de prost pregătită să le prevină sau să se confrunte cu ambele.

Mai mult, reacția la pandemie și cea la riscul climatic presupun aceeași schimbare fundamentală, de la optimizarea performanței pe termen mai scurt a sistemelor la asigurarea în egală măsură a adaptării acestora pe termen mai lung. Sistemele de sănătate, bunurile materiale, serviciile de infrastructură, lanțurile de aprovizionare și orașele au fost toate proiectate să funcționeze în interiorul unei benzi foarte înguste de condiții. În multe situații, acestea funcționează deja cu dificultate și în interiorul acestei benzi, cu atât mai puțin în afara sa. Pandemia provocată de coronavirus și reacțiile în curs de implementare (de ordinul câtorva miliarde de dolari ca stimul guvernamental în momentul scrierii acestui articol) ilustrează cât de mult costă eșecul de a construi reacții adaptate. În cazul schimbărilor climatice, ca și în cazul pandemiei, costurile unei crize globale le-ar depăși cu mult pe cele ale prevenției.

În final, ambele exemplifică problemele de tipul „tragedia resurselor comune”, prin care acțiunile individuale se contrapun binelui colectiv și epuizează o resursă comună prețioasă. Nici pandemia, nici catastrofele climatice nu pot fi înfruntate fără o reală coordonare și cooperare globală. De fapt, în ciuda actualelor indicii contrare, acestea pot dovedi, prin presiunea acumulată comună, că granițele dintre națiuni sunt mult mai puțin importante decât granițele dintre probleme și soluții.

Principalele diferențe

În timp ce asemănările sunt semnificative, există totuși și câteva diferențe notabile între pandemii și riscurile climatice.

O criză globală a sănătății implică pericole iminente, distinctive și ușor de evidențiat, în fața cărora am fost condiționați să reacționăm pentru a supraviețui. Riscurile schimbărilor climatice, prin contrast, sunt pericole graduale, cumulative și adeseori distribuite care se manifestă cu diverse grade de intensitate și în timp. De asemenea, acestea necesită acțiuni prezente cu o recompensă viitoare ce a părut în trecut prea nesigură și prea mică față de sacrificiile necesare. Aceasta este ceea ce fostul guvernator al Băncii Angliei, Mark Carney, a numit „tragedia orizontului”.

Cu alte cuvinte, orizonturile de timp ale apariției și încheierii pandemiei și dezastrelor climatice sunt diferite. La prima, vorbim despre săptămâni, luni și ani; cealaltă se măsoară în ani, decenii și secole. Aceasta înseamnă că o criză climatică globală, dacă și când va apărea, va fi mult mai prelungă și mult mai distrugătoare decât situația provocată acum de coronavirus (oricât de greu de imaginat pare așa ceva).

În cele din urmă, pandemiile reprezintă un tip de risc prin contagiune, în timp ce catastrofele climatice reprezintă un tip de risc prin acumulare. Contagiunea poate provoca evenimente perfect corelate la scară globală (ca cele pe care le trăim acum), care pot afecta simultan întregul sistem; acumularea duce la probabilitatea crescută a unor evenimente grave, contemporane, dar nu corelate direct, care se pot potența reciproc. Aceasta are implicații clare asupra acțiunilor de atenuare indicate în fiecare caz.

Legături extinse

Schimbările climatice – un multiplicator de risc puternic – pot contribui efectiv la pandemii, conform cercetătorilor de la Universitatea Stanford și altora.[1 Vezi Andrew Winston, „Is the COVID-19 outbreak a black swan or the new normal?”, MIT Sloan Management review, 16 martie 2020; și Rob Jordan, „How does climate change affect disease?”, Stanford Earth, School of Earth, Energy & Environment, 15 martie 2019.] De exemplu, creșterea temperaturii poate crea condiții favorabile pentru răspândirea anumitor boli infecțioase transmise de țânțari, cum ar fi malaria și febra dengue, în timp ce habitate pe cale de dispariție pot forța diferite specii de animale sălbatice să migreze, crescând astfel șansele transmisiei patogenilor între ele. Invers, aceiași factori care atenuează riscurile de mediu – reducerea împovărării naturii prin optimizarea consumului, scurtarea și localizarea lanțurilor de aprovizionare, înlocuirea proteinelor animale cu proteine vegetale, reducerea poluării – ne pot ajuta să atenuăm riscul de apariție a pandemiilor.

Impactul unora dintre măsurile luate pentru contracararea pandemiei asupra mediului a fost văzut de unii ca o ilustrare importantă a efectelor pe care acțiuni drastice le pot avea într-un timp scurt. Imaginile din satelit ale poluării care dispare în China și India în timpul carantinei provocate de COVID-19 reprezintă un exemplu. Însă acest impact (temporar) are costuri umane și economice imense. Întrebarea principală este cum să găsim o paradigmă care să ofere simultan sustenabilitate climatică și economică. Mult mai ușor de spus decât de făcut – totuși, obligatoriu de făcut.

Ce se poate întâmpla acum?

Deși suntem la începutul unei crize în evoluție rapidă, putem vedea deja modul în care pandemia poate influența ritmul și natura acțiunilor climatice și cel în care acțiunile climatice ar putea accelera revenirea prin crearea de locuri de muncă, impulsionarea formării capitalului și creșterea adaptabilității economice.

Factori ce pot sprijini și accelera acțiunile climatice

În primul rând, unele ajustări temporare ca telemunca și recurgerea accentuată la canalele digitale pot dăinui mult timp după ce carantina a fost ridicată, reducând efectele deplasărilor și emisiile. În al doilea rând, lanțurile de aprovizionare pot fi repatriate, reducând unele emisii terțiare (care fac parte din lanțul valoric al unei companii, dar nu reprezintă nici emisii directe, nici emisii generate de energia achiziționată). În al treilea rând, piețele pot evalua mai corect riscul (și, în particular, riscul climatic) ca rezultat al aprecierii crescute a perturbărilor fizice și sistemice. Astfel, s-ar crea posibilitatea unor schimbări ale modelelor de business pe termen scurt și a unor riscuri de tranziție mai mari, dar și posibilitatea apariției unor stimulente mai mari pentru accelerarea schimbărilor.

În plus, ar putea exista o apreciere publică crescută pentru expertiza științifică în abordarea problemelor sistemice. Și, dacă nu este o idee depășită, poate exista un apetit mai mare pentru rolul de prevenție și coordonare al guvernelor în abordarea acestor riscuri. Într-adevăr, costurile imense de a fi plătitor, împrumutător și asigurator de ultimă instanță pot duce guvernele către un rol mult mai activ în asigurarea adaptabilității. Cât despre sectorul privat, se va îndrepta către „să reconstruim mai bine” după criză.

Putem vedea deja modul în care pandemia poate influența ritmul și natura acțiunilor climatice și cel în care acțiunile climatice ar putea accelera revenirea prin crearea de locuri de muncă, impulsionarea formării capitalului și creșterea adaptabilității economice.

Mai mult, dobânzile scăzute pot accelera dezvoltarea unei infrastructuri sustenabile noi, ca și a uneia adaptate – investiții care vor sprijini crearea de locuri de muncă pe termen scurt. Iar în final, nevoia de cooperare globală poate deveni mai vizibilă și universal adoptată.

Dacă trecutul a fost prologul, atât probabilitatea unor asemenea schimbări, cât și permanența lor vor fi probabil proporționale cu adâncimea crizei actuale.

Factori care pot împiedica și întârzia acțiunile climatice

În același timp însă, prețurile foarte scăzute ale combustibililor cu emisii mari de carbon le-ar putea mări cererea și întârzia și mai mult tranziția către alte forme de energie (chiar dacă prețurile mai mici la petrol ar putea elimina o parte dintre producătorii ineficienți, poluanți și periferici și ar încuraja guvernele să pună capăt regimurilor costisitoare de subvenționare a combustibililor). Un alt element inhibitor este faptul că guvernele și cetățenii nu vor prioritiza nevoile climatice în detrimentul celor economice, presante în strategia de recuperare. Aceasta ar putea să le afecteze investițiile, obiectivele și reglementările – poate pentru câțiva ani, în funcție de gravitatea crizei și implicit de lungimea timpului de recuperare. În al treilea rând, investitorii pot amâna alocarea de capital către noile soluții cu emisii scăzute de carbon din cauza diminuării fondurilor. În plus, rivalitățile dintre națiuni pot fi exacerbate dacă o mentalitate de tip joc-cu-sumă-nulă predomină în urma crizei.

Ce trebuie făcut?

În acest context, credem că toți participanții – oameni, companii, guverne și societate civilă – vor avea un rol important.

Pentru guverne credem că patru seturi de acțiuni vor fi importante. În primul rând, să aibă capacitatea să modeleze riscurile climatice și să evalueze efectele economice ale schimbărilor climatice. Aceasta va ajuta la fundamentarea programelor de recuperare, la actualizarea și îmbunătățirea modelelor istorice care sunt folosite pentru planificarea infrastructurii și la folosirea testelor de stres climatic în programele de finanțare. În al doilea rând, să aloce o parte a vastelor resurse destinate recuperării către adaptare și atenuare la efectele schimbărilor climatice. Acestea ar include investiții într-o gamă largă de factori de sustenabilitate, printre care construirea unei infrastructuri a energiei regenerabile, mărirea capacității rețelei energetice și întărirea adaptabilității acesteia la o electrificare crescută, renovarea clădirilor și dezvoltarea și implementarea tehnologiilor care să decarbonizeze industria grea. Efectele unor asemenea investiții ar fi reducerea riscurilor și noi surse de creștere. În al treilea rând, să profite de ocazia de a regândi actualele regimuri de subvenționare care accelerează schimbările climatice. În al patrulea rând, să întărească consensul și colaborarea națională și internațională pe tema sustenabilității, căci reacțiile introvertite și punctuale sunt prin natura lor incapabile să rezolve problemele sistemice și globale. Experiențele noastre din săptămânile și lunile ce vor veni pot pune temelia unor căi noi către obținerea consensului în privința schimbărilor climatice.

Pentru companii vedem două priorități. În primul rând, să profite de ocazia de a renunța la cărbune, în special prin retragerea prioritară a bunurilor fără impact economic, dar consumatoare de cărbune. În al doilea rând, să aibă o abordare sistematică și ciclică a creșterii adaptabilității. Companiile au, de nevoie, ocazia să-și facă modul de operare mai adaptat și mai sustenabil – de exemplu, prin lanțuri de aprovizionare mai scurte, metode de fabricare și procesare mai eficiente energetic, videoconferințe în locul călătoriilor de afaceri și o digitalizare crescută a vânzărilor și marketingului. Unele din aceste practici pot fi suficient de potrivite și economice pentru a fi păstrate, putând deveni componente importante ale unei transformări sustenabile la nivel de companie – una care să însoțească eforturile de reducere a costurilor și de transformare digitală, care vor fi probabil făcute în diverse domenii în urma pandemiei.

În ceea ce privește adaptabilitatea, o prioritate majoră este creșterea capacității de a înțelege, calitativ și cantitativ, vulnerabilitățile corporațiilor în fața unei game mult mai largi de scenarii, mai ales în ceea ce privește evenimentele fizice. În acest context, vor fi la fel de importante modelarea și pregătirea pentru situațiile în care mai multe dezastre se combină: nu este deloc dificil să ne imaginăm o revenire a pandemiei care să coincidă cu inundații sau incendii într-o anumită regiune, cu implicații majore asupra reacției la dezastru și recuperării ulterioare. Acest lucru este valabil și pentru entitățile publice, unde gândirea adaptativă va trebui să țină și mai mult cont de combinarea și corelarea evenimentelor.

Pentru toți aceștia – oameni, companii, guverne și societate civilă – vedem încă două priorități. Prima, să folosească acest moment pentru a mări conștientizarea impactului unei crize climatice, care poate provoca perturbări de magnitudine și durată mari. Aceasta include conștientizarea faptului că șocurile fizice pot avea un impact neliniar masiv asupra sistemelor financiare și economice; așadar, se pot dovedi extrem de costisitoare. A doua, să se bazeze pe schimbările de atitudine și comportamentale care probabil vor persista după criză (cum ar fi telemunca), pentru a reduce povara pe care o punem pe mediu – sau, mai precis, să o orientăm către surse sustenabile.

În orice caz, măsurile pe care le vom lua în următoarea decadă vor fi cruciale pentru succesul evitării schimbărilor climatice rapide. O creștere medie a temperaturii globului mai mare de 1,5 sau 2 °C va crea riscuri pe care economia globală nu este pregătită să le sufere. La o rată a emisiei de dioxid de carbon de 40 până la 50 gigatone pe an, economia globală mai are 10 până la 25 de ani de capacitate de ajustare. Trecerea la o economie mai puțin bazată pe carbon reprezintă o provocare înfricoșătoare, iar dacă vom ignora subiectul timp de încă un an sau doi, calculul devine și mai înfricoșător. Pe scurt, în timp ce toate eforturile trebuie să se îndrepte către învingerea pandemiei și repornirea economiei, pentru a salva vieți și moduri de viață, este totuși imperios necesar să începem încă de acum să integrăm în acțiunile noastre analizele și planurile pentru creșterea adaptabilității economice și legate de mediu, ca parte a fazei de recuperare ce va urma.

Acest articol a fost tradus de Anca Radovici. Sursa: McKinsey Quarterly – articolul original a fost publicat pe 07.04.2020.